Ultramaratonist, Galantom, organizator de evenimente sportive

Partea a III-a Maraton 7500: să terminăm, să nu fim ultimii!! [concurs povesti]

1.31K 1

Aseară a fost termenul limită pentru concursul de poveşti High5, însă pe ultima sută de metri am mai primit o poveste din partea lui Florin Glinta. Povestea primită e defapt ultima parte dintr-o serie de patru, în care descrie cu umor experienţa sa de la cel mai greu ultramaraton din România: Maraton 7500.
Enjoy!
PS: sper în seara asta sa anunţ şi căstigatorul 🙂

Plecăm de la Omu fără presiunea de până atunci a timpului, însă împovăraţi de oboseală şi, mai
ales, de uzura care făcea să scârţâie picioarele cu totul.

Coborârea pe Ciobotea a însemnat, pentru mine, un amestec de emoţii tari: traseul e deosebit
de frumos, mi-ar fi părut tare rău să îl parcurg noaptea. Ca dificultate (adică solicitare pentru
picioare), mi s-a părut mai rău decât Valea Cerbului şi decât orice am coborât în Bucegi, poate
doar Bucşoiu în jos să îl egaleze, bucata până la Prepeleac. Până la refugiul Salvamont Bran are
extrem de puţine porţiuni care să nu fie abrupte, în rest e o coborâre continuă şi rea, cu o porţiune
criminală, înainte de intrarea în pădure, în care am crezut că rămân ori fără genunchi, ori fără
dinţi. Celălalt ingredient (de fapt felul principal), a fost durerea atroce din genunchi, în special
stângul; cu toate unguentele, merg aproape cu lacrimi în ochi pe unele porţiuni, recurgând la tot
felul de trucuri pentru a îmi abate atenţia de la sâcâiala permanentă a tendoanelor şi meniscului.
A fost singura bucată din tot maratonul în care m-am gândit, în treacăt, la posibilitatea să renunţ;
noroc că doar ce am deschis gură să gândesc voce tare ideea, că Lucică mi-a tăiat rapid pofta:
…ce să renunţi tată, nici să nu te gândeşti, dacă am ajuns până aici, terminăm neapărat!
Nu puteam să nu fiu de acord, dar nu erau genunchii lui ăia care plângeau. Uite, am ketonal
supozitoare, bagă-ţi unu în cur…a continuat amabil olteanu. Aveam bucile atât de strânse, că
nu intra nici acu, plus că era o chestie de demnitate, nu intră nimic pe ochiu maro, decât dacă
e nasoleală de tot; se pare că nu era, aşa că am pus de-o parte proiectilul cât un glonţ de 7.62,
pentru mai târziu.

La Salvamont Bran prindem din urmă un grup care rămăsese unit pentru a face drumul mai
plăcut. E o arşiţă toropitoare, şi gaşca somnoroasă şi obosită zob (aşa păreau) se îngrămădise
într-un mic petic de umbră, păpând paste şi supă de tăiţei, pe fondul larmei vesele produse de
Geta, care prinsese energie maximă, habar nu am de unde.

Fetele din echipa de organizare de la Salvamont au fost absolut delicioase, merită tot respectul şi
pupături de mâini: roiau de colo-colo prin căldură să facă paste şi supe (amândouă felurile mi s-
au părut excelente, cu tot cu aroma propriilor ciorapi lângă care am păpat), ni le aduceau la nas,
ne-au umplut sticlele cu apă, ce să mai zic, ne-au tratat ca pe nişte vedete, mai mult decât am fi
visat şi am fi meritat. Săru’mâna domniţelor!!

Profit de maţul plin şi halesc ketonalul supozitor, ca un om mare, cu un aer demn şi o
strâmbătură pe măsura delicatesei îngurgitate. Odihna şi supa îmi mai alinaseră durerile, aşa că
pornim mai departe primii, destul de vioi, deşi afară era o căldură incredibilă. Mersul pe curba de

nivel şi urcuşul uşor până la firul Văii Gaura pică cum nu se poate mai bine: traseul ne încălzeşte
moderat picioarele, are apă din belşug şi privelişti excelente; zona pare mai puţin umblată, cu
bucăţi de pădure care arată ca devastate de vreo tornadă mai veche şi un marcaj ceva mai puţin
proaspăt, dar încă vizibil.

La Valea Gaura ne ajung din urmă Pif şi Hercule; ne tot uităm prin pădure, poate apare şi Rahan,
dar n-avem timp de aşteptat şi o luăm la picior. Cei doi trec pe lângă noi ca un accelerat şi se
tot duc…Urcuşul spre terasele glaciare dinainte de Omu a fost una dintre cele mai frumoase
bucăţi din tot traseul, mai ales că nu o ştiam; 2-3 lanţuri au adus ceva condimente la monotonia
mersului în viteză. A fost porţiunea unde practic durerea din genunchi mi-a dispărut; preţul nu
a fost mic, râgâiam a ketonal-supozitor de îmi venea să îmi vărs maţele, însă starea de bine care
mă invadase mă făcea chiar să îmi permit bucăţi de alergat în pantă. Eram ca un căţel scăpat
din lesă, care se bucură şi se tot duce înainte şi înapoi să arate ce mult îi place libertatea. Lucică
mergea imperturbabil, aruncându-mi câteva înjurături în barbă despre cheful meu de alergat la
deal. Hotărât lucru, urcuşul nu e cea mai mare plăcere a vieţii lui, însă starea mea de bine l-a
păcălit să halească, la rândul lui, un supozitor, cu speranţa că îl va apuca şi pe el frenezia.

Povestea completă pe blogul lui Florin:
http://www.floringlinta.ro/loisiruri/partea-a-iii-a-maraton-7500-sa-terminam-sa-nu-fim-ultimii/

Celelalte părţi se pot citi aici.

One Comment

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.