Ultramaratonist, Galantom, organizator de evenimente sportive

Treking spre Omu, o poveste cu frânghie si Cola

1.34K 0

Din fericire, anul acesta ne-am mobilizat mai bine (aici Oana are meritul mare), astfel că am reușit să facem câteva ieșiri la munte. Nimic special, ture de o zi, nu alergare ci la mers întins. Weekend-ul acesta am reușit o tură prin Valea Albă până la Omu și coborâre pe Valea Cerbului. Fiecare tură făcută până acum a fost interesantă în felul ei, aceasta însă dacă am face un top ar primi clar un Oscar :).

Dimineață la ora 6:45 sună alarma și mă chinui groaznic să mă trezesc. Aș fi dat un snooze măcar o oră, dar în această tură avem o companie plăcută în persoana lui Marian Chiriac. Așa că ne mișcăm, poate puțin în reluare, dar la 7:18 îl preluăm pe Marian și plecăm cap compas nord. Facem o cruce mare și o rugăciune la prea puternicii zei ai DN1 să ne ofere un drum bun și lin către Bușteni și ieșim din București.

Pentru că eram așa zombi, în Otopeni, fac oprirea standard la (acum s-ar putea să stric zen-uri acum) McDonalds. Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi plac anumite chestii de la meniul de mic dejun si latte machiatto de la McCafe.

Se pare că rugăciunea de dimineață și-a făcut efectul și ajungem foarte decent în Bușteni. Parcăm mașina la căminul alpin și o luăm din loc. Imediat ce intrăm în pădure dăm peste marcajul de la Bușteni Sky Race foarte vizibil de altfel. Nu incomodăm participanții pentru că deja s-a dat startul așa că înaintăm liniștiți.

Nu intrăm prea bine în traseul de la Valea Albă că dăm de un grup destul de numeros și sonor. Vreo trei-patru domni, unii mai în putere, alții mai aproape de vârsta pensionării. Ei însoțesc câteva doamne, pe care încearcă să le încurajeze să meargă puțin mai cu avânt. Întâlnirea ne liniștește grija că ne pândește vreo lighioană după ce auziserăm mai devreme niște urlete mai ciudate.

Majoritatea sunt asortați, purtând niște încălțări sport albe, superbe de altfel, numai bune pentru oraș. Cum nici restul vestimentației nu prea indică un drag puternic pentru munte, ne gândim să îi întrebăm unde doresc să ajungă. Valea Albă este un pic mai tehnică și ne gândim că poate au greșit intrarea și doresc să meargă în altă parte.

Unul dintre domni preia întrebarea și cu un rever de mare efect ne lasă puțin fără replică: Până unde ține poteca. E greu să revii din așa poziție, dar de, noi masochiști fiind, insistăm: Totuși până unde vreți să mergeți?
Replica vine la fel de repede fără să avem timp să ne așezăm bine pe picioare: Până la cruce! Crucea Caraimanului presupunem noi. Oana un pic îngrijorată, insistă: Știți, după ce se iese din pădure, urmează un traseu mai greu, sunt câteva săritori unde trebuie să cățărați un pic …
Ei bine, pot spune cu mâna pe inimă că sunt invidios pe zen-ul omului și pe atitudinea extrem de pozitivă: Suntem pregătiți! Avem frânghii!
Am încercat noi, deja timizi, să murmurăm ceva că nu prea ai cum să le ancorezi, dar oamenii erau extrem de motivați și cu țelul clar în cap. Așa că îi dăm pe înainte și sperăm să termine cu bine traseul.

Ajungem fără alte incidente în creastă și îi dăm către Cabana Omu. Pe drum, întâlnim foarte multe persoane. E un lucru îmbucurător aș spune să vezi așa multe persoane interesate de munte și de mișcare. O să închid ochii puțin și o să mă prefac că toți cei de acolo au drag de natură și nu aruncă nimic pe jos.

Desigur că atunci când închizi ochii, soarta are un simț ironic avansat și îți dă una ca să te mai dezmortești din visare. Așa că undeva în potecă pe un prag, o doză de cola stă frumos deschisă la soare. Nu face plajă de prea mult timp, este pe jumătate plină și încă rece. Așa că Oana o ia frumos și în drum spre cabană încearcă să găsească proprietarul care cel mai probabil a uitat-o din greșeală.

Așa că o luăm la pas rapid în sus, deh să nu se încălzească, iar la fiecare grupușor Oana salută frumos și bagă întrebarea: Bună ziua! Ați uitat cumva o cola mai jos?

Nu îmi imaginam că o să recunoască vreunul, dar mizam pe un coleg din grup mai bine-voitor care să deșlușească misterul: Nu ai avut tu, Ioane, o cola?
Indiferent de rezultat, a fost clar de la început că o să fie un experiment interesant. Asta pentru că de la primele grupuri întrebate, primeam răspunsuri similare: aaa, nu e a noastră! Noi nu bem cola!
Cei mai sinceri recunoșteau însă preferintele nutriționale: aaa, nu e a noastră! Eu nu beau decât Pepsi!

Ca idee, că tot am mai văzut discuții pe tema asta zilele astea, eu sunt fan cola. Am fost chiar și fan înrăit cu 2L pe zi. Acum însă sunt unul soft, beau cola doar la eforturi de anduranță. Și indiferent de toate infograficele cu ce se întâmplă în organismul meu după o oră, energia și boost-ul de moral de la o gură de cola nu se compară cu nimic. Beau cafea, mănânc de la Mc și acum mai beau și cola, prost exemplu mai dau. Asta e, măcar Oana mai ridică ștafeta familiei, ea nu bea cola niciodată! După o alergare grea, altceva de apa și Pepsi Zero nu pune nimic în gură.

Până la cabană nimeni nu revendică cola. Pe de-o parte de așteptat, nu e nici măcar cola originală :))

La cabană, în timp ce servim o ciorbă, observăm cum stocul de cola se împuținează rapid odată cu trecerea participanților. Dar Oana reușește să prindă una înainte de această tragedie.

Coborăm ușor spre mașină prin Valea Cerbului, printre concurenți. Iar ca să fiu un exemplu de ultimă speță până la capăt recunosc aici public, că jumătatea de sticlă de cola rămasă după masă am oferit-o unui concurent. Cea cumpărată de la Omu nu aia fake, că doar nu bem decât otravă originală.

Înainte de a ne încerca norocul din nou pe DN1 spre București, am făcut o mică pauză pe la finish-ul cursei Bușteni SkyRace unde ne-am bucurat să vedem mulți oameni dragi 🙂 Unii cu medalia pe piept, alții cu oboseala de organizare, cu toții însă bucuroși și cu povești faine după zi de vara 😀

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.