Ultramaratonist, Galantom, organizator de evenimente sportive

Motivaţia de luni – Mini-interviu inspirational Mugur Fratila

2.32K 0

Am luat o mică pauză cu această rubrică şi îmi pare rău. Asta pentru că avem oameni cu adevărat inspiraţionali între alergătorii din România şi e mare păcat să nu îi cunoaştem. Cu Mugur nu mai țin minte când m-am văzut exact prima oară, dar la început m-am văzut cel mai des probabil la alergările Ro Club Maraton din parcul IOR. M-am bucurat mereu să ne vedem la alergări, la concursuri sau la vreo sindrofie. M-a inspirat mereu tenacitatea lui şi pasiunea pentru sport, nu l-am auzit cred niciodată spunând nu am timp sau nu am cum. Indiferent de cât de greu a fost, mereu a găsit o soluţie pentru a se bucura şi de sport. Deși ştiam puțin din povestea lui cred că abia acum vreun an am vazut o poză de before and after pentru a realiza şi mai mult schimbarea majoră pe care a făcut-o în viaţa lui. A trecut de la o persoană sedentară la alergător, maratonist, triatlonist şi apoi către Ironman şi Ultramaraton.

Când ai început să alergi şi de ce?

Am început să alerg în 2009, ca urmare a unei împrejurări, obişnuite sau mai puţin obişnuite, las cititorii să decidă. M-am lăsat de fumat şi de băut (cafea şi alcool) brusc şi am început să alerg. Puţin la început, timid la început, uşurel la început, ca orice început. Am simţit nevoia de a schimba ceva în viaţa de până atunci, împlineam în curând 40 de ani şi sindromul celor 40 de ani îşi făcea simţită prezenţa. Făcusem ceva sport cu 25 de ani înainte, câţiva ani performanţi aş putea spune, aveam deja în sânge spiritul de competiţie şi acest spirit mi-a plăcut de fiecare dată.

580901_453190994705664_241381018_n

Ştiu că ai o poveste mai deosebită, ne-o poţi împărtăşi?

Am o poveste, fiecare dintre noi duce o istorie în spate, nu ştiu cât este sau nu de deosebită a mea. Pentru unii povestea mea poate fi una comună, iar pentru alţii este într-adevăr „deosebită”.
Aşadar, în ianuarie 2009, ca urmare a unor ultimi 20 de ani de sedentarism şi huzur, am simţit nevoia să schimb ceva, radical, în viaţă mea. Mai aveam 4 luni la dispoziţie să intru în formă maximă, fizic şi psihic, să mă înrolez în „Legiunea Franceză”, înainte de a împlini 40 de ani. M-am apucat serios de treabă, în ianuarie nu puteam să alerg 1 km legat, nu mă ţineau picioarele şi cu atât mai mult plămânii mei de fumător, aveam 92 de kg şi o burtă de băutor savuros. Ştiam că o să fie greu, extraordinar de greu şi atunci nimic din ce întâmpinăm nu mă dezarma. Alergam pe bucla din parcul Moghioroş, care mai târziu avea să devină locul meu principal de antrenament la alergare. La sfârşitul lui februarie alergam 3000 de metri fără să obosesc excesiv, iar la mijlocul lui aprilie, înainte de a pleca spre Franţa, alergam 3000 de metri sub 12 minute, făceam 60 de flotări, vreo 10 tractiuni la bară fixă, abdomene uitam numărătoarea, eram deja aşa cum mă gândisem – într-o formă fizică bună. Cântăream acum 74 de kg. Am plecat spre Franţa cu speranţe mari din toate punctele de vedere însă m-am întors fără speranţe după 4 zile. Nu mă primiseră, bătusem la poarta lor prea târziu, 2 zile înainte de a împlini 40 de ani nu însemna pentru ei altceva decât 40 de ani. Neînduplecaţi militarii ăştia francezi, nici măcar nu m-au lăsat să intru în testele fizice să le arăt tot ce puteam.

1185839_675219765823890_434601611_n

Cum a schimbat alergarea viaţa ta? Dar pe a familiei sau a cunoscuţilor tăi?

Întors acasă am stat o perioada (ce-i drept scurtă) să analizez ce am de făcut pe viitor şi răspunsul a venit oarecum natural.

Îmi trebuia un job în primul rând (renunţasem la afacerea pe care o aveam, convins fiind că voi intra în Legiunea Franceză şi nu mai aveam cum să întorc piaţa în favoarea mea).
Nu mă mai reîntorceam la viciile mele, aşadar fără ţigări, cafea mai puţină, alcool la fel, ultimele două doar când şi când.

Timpul liber îl voi dedică aproape în întregime sportului (la îndemnul unui amic mi-a înflorit ideea maratonului chiar dacă în acel moment îmi părea ireal).
Din acest moment în viaţa mea s-au schimbat cam toate obiceiurile, inclusiv o mare parte din prieteni. Lăsasem în urmă „o lume” şi intrasem „în alta”. Curând am descoperit lucruri noi, mi-am făcut prieteni noi, alergarea a devenit parte din cotidianul meu. Familia mea s-a bucurat nespus că am renunţat la fumat, partea sportivă a venit puţin mai greu, în general nu reuşim să acceptăm uşor o schimbare radicală, ne trebuie timp să ne obişnuim. În momentul de faţă însă mare parte a familiei mele trage către sport, începând de la Pick, Laura (fiica-mea), Geta (soţia mea), Laurenţiu (fratele meu) şi mulţi alţi cunoscuţi, mai mult sau mai puţin prieteni. În general prin locurile pe unde trec rămân şi câţiva sportivi care perpetuează tagma sportivilor amatori. Pe mine mă bucură foarte tare că lumea răspunde pozitiv la aceste provocări. Inclusiv, în rândul colegilor de serviciu am reuşit să trezesc interes şi odată cu trecerea timpului, observ cum colegii mei sunt tot mai atraşi de activităţi sportive în timpul liber. Am reuşit să organizez din rândul colegilor chiar nişte ştafete de triatlon de care sunt şi eu foarte mândru.

1422495_197221767129382_518320099_n

Ce te motivează să continui să alergi/să practici sport?

Precum spuneam mai sus, alergarea, triatlonul, sportul în general au devenit parte din viaţa mea, acum nu se mai pune problema ce mă motivează să continui să alerg, acum îmi pun problema ce ar trebui să fac să rămân cel puţin la acelaşi nivel de pregătire sau cum să fac să îmi îmbunătăţesc performanţele obţinute până în acest moment. Ştiu sigur că nu am fost niciodată până acum la maximum de potenţial şi că potenţialul meu este undeva foarte departe. Mă motivez numai gândindu-mă cum ar fi să termin un Ironman sub 10 ore, sau cum ar fi să termin un maraton de şosea sub 3 ore, targeturi care mi se par de bun simț, chiar dacă anii trec repede peste mine. Încă nu mi-am găsit cea mai bună metodă de antrenament şi nici timp suficient nu mai am să mă pregătesc aşa cum ar trebui şi cum aş vrea, însă se pot rezolva multe cu un psihic puternic şi antrenament minimalist, trebuie doar să ştim să ne drămuim timpul spre a fructifica la maximum ceea ce ne rămâne după obligaţiile zilnice. Nu există, sau nu e o scuză „nu am timp”. Eu îmi consum 11 ore cu serviciul în fiecare zi lucrătoare a săptămânii şi tot îmi fac timp să antrenez trei sporturi: înot, ciclism, alergare; e drept, nu o fac la modul la care aş vrea să o fac sau la modul la care îmi propun, însă totuşi o fac. Şi dacă eu pot, înseamnă că poate oricine, eu sunt dovadă vie în acest sens. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva şi crezi în ceea ce vrei să faci, cu siguranţă îţi va reuşi.

21337_605746472783448_1527219140_n

Ce i-ai spune unei persoane pe care să o convingi să alerge? Cum i-ai păstra motivaţia?

Cred că nu trebuie să spun nimic. Trebuie doar să petrec ceva timp în compania cuiva şi să îmi fac programul meu zilnic. Cu siguranţă din 10 sedentari cel puţin trei vor face într-un final ce fac eu. Fără să încerc să conving cu cuvinte. Şi dacă, după un timp relativ, una din cele trei persoane va intra într-o competiţie, atunci cu siguranţă va avea şi motivaţia de a continua ceea ce a început. Dorinţa de autodepăşire e prea mare pentru a o ignora. Sper că dorinţa de autodepăşire să fie una generală şi nu doar a mea.

Ce proiecte sportive crezi că sunt cele mai apropiate sufletului tău şi mai reprezentative pt tine? Ni le poţi poveşti în câteva cuvinte?

În cei patru ani de când fac sport am trecut prin mai multe etape până am ajuns la stadiul de Ironman/Ultramaraton. Am ajuns să văd competiţii în ţară şi prin împrejurimi. Îmi plac competiţiile toate la care particip, merg la ele cu sufletul deschis şi mă bucur de cursa chiar atunci când pare că urăsc acel traseu, însă la oricâte curse aş merge nu pot să trec peste Piatra Craiului care a fost botezul meu în maraton, deşi îmi place foarte mult şi EcoMaraton, nu pot să trec peste Ciucaş care a fost botezul meu în Ultramaraton oricâte curse de „Ultra” voi face de acum încolo (deşi e singură cursa mai lungă de maraton până acum), nu pot să trec peste Oradea care a fost botezul meu în Ironman deşi am fost la Nagyatad de două ori până acum, nu pot să trec peste triatlonul de la Mamaia deşi am făcut multe altele de-a lungul timpului. Toate aceste prime curse pe care le-am făcut vor rămâne pe veci aproape de sufletul meu chiar dacă din motive diverse nu am să pot merge la fiecare ediţie la ele. Între triatloane nu concep să încep sezonul cu altceva decât cu Fără Asfalt şi nu concep să nu termin cu TriChallenge Mamaia. Evident, în funcţie de bugetul alocat, chiar şi eu tind spre curse noi, externe, vreau să văd cum este şi prin alte părţi. Am avut plăcerea să alerg la Paris, la Roma şi la Limassol. MIB-ul (Maraton Internaţional Bucureşti) a fost primul meu maraton de şosea şi acolo mi-am setat punctul de plecare spre depăşirea propriilor recorduri. Nu pot să fiu decât mândru ori de câte ori alerg la MIB pentru că sunt conştient că particip şi eu cu o părticică la promovarea sportului de masă în România.

Mulţumim frumos Mugur pentru că ne inspiri şi ne eşti prieten şi sperăm că povestea ta să motiveze cât mai mulţi oameni.

Interviu realizat de Oana Badea

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.