Ultramaratonist, Galantom, organizator de evenimente sportive

Motivaţia de luni – Mini-interviu inspirational Cristi Ungureanu

1.55K 1

După articolul de săptămâna trecută am primit de la mai multe persoane sugestia de a prezenta şi povesti cu alergători români. Aşa că m-am conformat pentru că slavă domnului avem atât de multe poveşti frumoase şi la noi în România, fiind păcat să nu îi cunoaştem şi să ne mândrim cu ei. Prima persoană pe care aş dori să v-o prezint este un alergător în faţa căruia eu nu pot decăt să ma înclin şi sa mă simt extrem de mândru ca îl cunosc personal: Cristi Ungureanu.

Pentru mine Cristi este exemplul suprem de voinţă. Oricăte provocări aş face eu nu se pot compara cu voinţa de care a dat el dovadă el în încercările lui. Mai mult decăt atăt sunt de fiecare dată uimit şi mă încarcă cu o energie fantastică bucuria lui de a alerga. De a alerga de dragul mişcării în sine. Mai jos vă las cu un mic interviu în care am încercat să vă prezint un pic din povestea lui.

Când ai început să alergi şi de ce?

am fost 140 … A fost o vreme când aveam 140 de kilograme, până într-o bună zi din august 2004 când viaţă îmi dădea o lecţie despre modul cum am trăit-o. Aveam 33 de ani şi 140 de kilograme. Lucram în domeniul vânzărilor din ’92, şi viaţa mea avea drept “valori” mâncarea. Cât mai multă, mai bogată în prăjeli şi produse fast-food, mii de kilometri parcurşi la volan dintr-un capăt în altul al ţării, mult stres şi oboseală. Dar, într-o după-amiază de august, în timp ce mă aflam la birou, am simţit nişte înţepături în zona inimii, după care mi-am pierdut cunoştinţa. Colegii au chemat salvarea. Mi-am revenit, dar scena s-a repetat de încă trei ori în numai 24 de ore. În consecinţă, am fost internat pentru investigaţii serioase. Concluzia medicilor, după patru zile de analize: eram supraponderal şi, din cauza oboselii extreme, creierul transmitea semnale organismului care se traduceau prin aşa-zişi „cârcei ai inimii“. Dacă nu îmi schimbam stilul de viaţă, în câţiva ani aveam să fiu un om terminat. Din acel moment, m-am hotărât să dau totul pentru viaţa mea.
„La el nu exista gri. Totul e fie alb, fie negru“, spune Liliana.

În numai şase luni, am reuşit să dau jos 50 de kilograme. În acest moment introduc mişcarea în viata mea prin alergare. Îmi luasem o pauză de la job, iar când m-am reîntors, după jumătate de an, m-au detaşat pentru un timp de la Iaşi la Bucureşti. Şi, cum aveam mai mult timp liber, m-am apucat de alergat. Era prin martie 2005. Prima cursă a fost o tură în jurul Casei Poporului, care mi-a luat o oră. Apoi am zăcut trei zile din cauza febrei musculare.

Am ajuns însă să ies de trei ori pe săptamână să alerg. Astfel că după numai cinci luni am alergat 1.370 de kilometri.

Debutul într-o cursă oficială l-am făcut la semimaratonul MIB 2009 unde, la categoria mea de vârstă, am ieşit pe locul trei. Primii doi erau italieni, ceea ce mă face să fiu primul dintre români. A urmat maratonul montan Moeciu unde am ocupat poziţia 32 din 170 de participanţi, iar ultimul concurs de acest gen a avut loc în data de 5 iunie la Tuşnad, unde am ieşit pe poziţia 7 din 140.

Alergatul dă dependenţă, iar maratonul este singurul sport care îţi permite să alergi alături de vedete.

img_0334

Momentul 16 aprilie 2011

Eram plecat la o tură de alergare de 40 de km pe asfalt, după 2 km sunt lovit de o maşină pe trecerea de pietoni şi proiectat la o distanţă de 15m. M-am trezit pe urmă într-un salon al Spitalului de Neurochirurgie Iaşi, conectat la două perfuzii, vedeam numai cu ochiul stâng, şi ma durea puternic tot corpul, în special capul. Eram bandajat din cap pînă-n picioare iar piciorul drept era imobilizat.
Iniţial mi se prezentase ca şi rezolvare numai punerea gambei drepte în ghips, când am revenit după zece zile la control, surpriză, trebuia să fiu operat la picior de urgenţă, astfel corpul mi-a fost îmbogăţit, spre a i se reface peroneul, cu o tăbliţă din oţel inoxidabil şi 12 şuruburi.
La revenirea la Spitalul de Neurologie mi se face un examen tomograf şi sunt identificate două cheaguri de sânge de 20mm, respectiv 13mm. După o luna şi trei săptămâni primesc verdictul că trebuie să fiu operat pe creier. Greul operaţiei avea să continue prin urmările ei, durerile de cap ce deveneau din ce în ce mai puternice, foarte puternice, duse până în acea zona a disperării insuportabile. Trăiesc şi experienţă spaimei de a rămâne paralizat în urmă a două crize convulsive de pareză a întregii părţi stângi a corpului, faţă, mâna, picior, … înfricoşător tare!!! După fix 7 zile, deşi neprogramată urmează o a două operaţie pe creier.

În dată de 17 Iunie dispare temperatura, pe dată de 20 îmi sunt scoase firele, scap de pansament şi avea din nou să-mi fie puse la încercare moralul şi starea de spirit. După a doua operaţie, pierdusem osul cutiei craniene parietal drept. A doua zi dimineaţă când m-am privit în oglindă am izbucnit în plâns. Efectiv parcă îmi fusese tăiat, eliminat, un sfert din cap. Mai târziu doctorul reuşeşte a-mi prezenţa mai convingător că după patru luni poate interveni din nou chirurgical, de dată această pentru o protezare cu o placă de titan care va reîntregi şi îmi va reda forma iniţială a capului.

La controlul de 2 săptămâni mi se dă un nou verdict. O “punguţă” cu o grosime de 9mm, pe o întindere de 42mm. Originea acesteia fiind ultima operaţie, excluzând o actuală formare din “N” cauze, ea fiind compusă din lichid cefalorahidian şi nu din sânge. Până la urmă se rezolvă şi această problema şi după câteva luni dispare şi efectul numit de mine Frankestein primind proteză care îmi reface cutia craniană.

Astăzi pot spune că pot trăi cu plăcută de oţel care-mi suplineşte lipsa celor 3 centrimetri din peroneul piciorului drept şi plăcută de titan care-mi “căpăceşte” absenţa celor 100 de centimetri pătraţi din cutia craniană, glumind îmi spun: Sunt un OM BIOMECANIC! Un om care trăieşte cu speranţa că al său corp va accepta şi proteza craniană şi cât de curând voi “tropăi” din nou.

Am reuşit însă să mă întorc la alergare după toate aceste peripeţii. Întreaga poveste aici:
http://cristianungureanu.wordpress.com/2274-2/

saluuuut1

Ce te motivează să continui să alergi/să practici sport?

În prezent am ajuns pur şi simplu să ALERG pentru a-mi aduce VIAŢA în ziua pe care o trăiesc … apropo am ajuns cu implicarea alergării în viaţă mea la un nivel de trăire care m-a determinat la un moment dat de a-mi aduce lângă partea practică a alergării şi partea teoretică, şi astfel în trecut am devenit şi student la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport IFR, în prezent am absolvit facultatea cu un 10 la lucrarea de licenţă care a avut că şi subiect: Eşalonarea Metodelor şi Mijloacelor de Antrenament în Probele de Fond şi Mare Fond, … deci mă pot consideră maratonist atestat “cu acte”.

Momente importante care îmi alimentează dorinţa de a alerga:

primului meu semimaraton oficial MIB 2009, ocupând în clasamentul general poziţia 21, respectiv poziţia 3 în categoria mea de vârstă (M35) cu timpul de 01:25:53;
momentul în care primesc diplomă din partea lui Guinness World Records prin care se certifica intrarea mea GuinnessBook datorată partciparii în echipa care realizează prin ştafeta cea mai lungă distanţă alergată din lume de 3096 km intitulată Gillette Phenomenal Tour;
momentul în care reuşesc în 2010 pe 25 ianuarie, de ziua mea, să-mi “ofer cadou” la -27/-24 grade Celsius o alergare de 21 de km, şi alte momente cu poveşti apărute despre mine (toate le găsiţi aici http://cristianungureanu.wordpress.com/despre/
…toate aceste momente îţi dau PUTERE:
– PUTERE a vedea “frumosul” din jurul tău
– PUTERE spre a învinge al realităţii rău de zi cu zi
– PUTERE a-ţi depăşi limitele condiţiei umane
VIAŢA te va răsplăti cu această PUTERE dacă SINGUR îţi vei oferi BUCURIA numită ALERGARE

Ce i-ai spune unei persoane pe care să o convingi să alerge? Cum i-ai păstra motivaţia?

ALEARGĂ ! … nu contează cât, atât timp cât o faci, VIAŢA te va face ÎNVINGĂTOR, anulându-ţi grijile !!!

Ce proiecte sportive crezi că sunt cele mai apropiate sufletului tău şi mai reprezentative pt tine? Ni le poţi poveşti în câteva cuvinte?

Proiect, astăzi e mult spus pentru mine, dar sufletu-mi “zâmbeşte” tot timpul când pot sprijini pe cineva spre a-şi aduce, păstra, în viaţă lui MIŞCAREA.

PS: Mulţumesc Oana pentru ajutor!

One Comment

  • bazil says:

    si eu ma tot plang de niste dureri de spate care nu ma lasa sa respect planul myasiscs si tot sar peste alergarile ce teoretic ar trebui sa ma ajute pe 6 octombrie sa termin primul meu maraton, asta dupa ce in mai am terminat primul semi.

    bravo Cristi, multumesc pentru articol Gabriel!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.