Ultramaratonist, Galantom, organizator de evenimente sportive

Ganduri despre competitivitate și alergarea în echipă

1.54K 0

Curând vom da drumul la înscrierile de la Semimaraton Gerar. O competiție foarte râvnită dacă e să ne luam după faptul că anul trecut toate locurile la semimaraton s-au dus în doar câteva ore. Însă și cu partea ei de controversă legată de formatul inedit, de alergarea în echipă. Deși inițial când am auzit această idee am fost destul de reticent, după prima ediție am devenit un fan al formatului și o să încerc să îmi expun puțin motivele.

În primele ediții era o constantă dezbaterea “de ce pe alergarea în echipă?“, subiecte pe forumul maraton.info.ro sau pe facebook cu sute de mesaje. Anul trecut a fost cred primul an în care acest subiect a fost mai puțin dezbătut.

Cei care m-au cunoscut și mai ales cei alături de care am lucrat la ceva știu că sunt un încăpățânat și jumătate. Când mă hotărăsc pe ceva nu mă scoți de acolo și pace, zici că sunt disc care a sărit si repetă aceeași porțiune la nesfârșit. Calitate uneori blamată, dar să știți că e foarte utilă la un ultra 😉 Așa că și în această situație eu rămân susținător al ideii de alergarea în echipă dar acum o să încerc să ies din modul de repeat și să explic de ce 🙂

Alergarea e un sport individual?

Dacă ar fi donat cineva 1 Ron de câte ori am primit acest argument cred ca s-ar fi putut aduna ceva bănuţi pentru o cauză socială 🙂 Cu toate că alergarea în sine se face deobicei individual, la multe competiţii există noțiunea de echipă. Fie că se adună cumva puncte de la primii x concurenți din echipă, fie că discutăm de proba de stafetă. Poate ma înșel eu, dar de proba de ștafetă nu am auzit așa multe polemici. Știu că nu e același lucru, dar o să fac legătura mai jos la celelalte argumente de ce sunt asemănătoare.
Oare cei care joacă tenis la dublu nu știu că tenisul e un sport individual?

Rezultatul depinde de pregătirea altora
Rezultatul echipei depinde de performanța tututor celor din echipă. Lucru care se întamplă în toate sporturile de echipă. Tocmai acest aspect al jocului în echipă formează o trăsătură a celor care îl practică, aceea de a lucra în echipă, de a colabora cu ceilalți membri pentru un rezultat mai bun.
Degeaba pui tu cei mai buni jucători într-o echipă; dacă nu lucrează împreună, pot lua bătaie de la o echipa mai slabă dar mai unită.
Chiar și la stafetă, oricât alergi tu de bine, rezultatul final depinde de timpul tuturor din echipă. De multe ori căștigă echipe cu toți coechipierii la un nivel aproape de top dar apropiat în fața unor echipe cu doua-trei rezultate de top și restul slabe.
Dacă interesul este pentru echipă și ai făcut o echipă echilibrată, nu poate fi o strategie să alergi împreună ca să te tragi (și aici mă refer psihic :-p) unul pe altul decât să pleci tu glonț să arăți cât de rapid ești tu individual.

Dacă cineva se opreste pierde și echipa

Asta este cred una din cele mai mari temeri ale criticilor acestui format. Afirmaţie care mi se pare că are o jumătate de adevăr. Multe din echipele care au avut coechipieri care au abandonat au continuat cursa, bineînțeles în afara cursei. Atunci frica de mai sus s-ar rezuma la ideea de a nu apărea într-un clasament cu DNF deși tu ai fi putut termina cursa.
Ei bine modul acesta de gândire este un pic cumva pe dos la un concurs de echipă. E ca și cum ai fi Gică Hagi și ti-ar părea rău că echipa a luat bătaie deși dacă ai fi fost tu și alte 10 clone ale tale sigur îi puteai bate.

Alergarea în echipă nu e pentru cei care înțeleg greșit competitivitatea

Mai toate sporturile prin natura jocului încurajează competitivitatea. Să vezi cine poate arunca mai bine o minge, cine poate sări mai sus etc. Desigur că ideea frumoasă este să vedem cine este cel mai bun dintre noi dar respectând regulile jocului și mai ales respectându-ne între noi.
Astfel că în momentul în care într-o echipă ai oameni care doresc să câștige cu orice preț (nu știu ce, pentru că unii dintre ei nici nu se bat pentru podium) vezi situții în care:
– competitivul aleargă mult prea tare astfel că cel mai puțin pregătit merge cu motorul supra turat
– cine încetinește primește încurajări cu mulți decibeli formate dintr-un mix de cuvinte sfinte și enumerări de organe
– iar cine nu răspunde la încurajări este luat frumos de “toarte” și tras cât se poate de fizic de i se mișcă picioarele ca moriștile (de asta am pus regula după prima ediție că nu ai voie să te atingi între coechipieri)

Alergarea în echipă poate dăuna prieteniei

Din păcate uneori după participarea la un concurs de echipe se rup prietenii. Motivul fiind că domnul competitiv crede că tu nu ai tras la fel de tare pe cât și-ar fi dorit el. Dacă cineva s-ar supăra pe mine doar pentru asta, eu sincer nu aș mai dori să fiu prieten cu acel om.

Acum o soluție ar fi poate să nu mai facem un concurs pe echipe că stricăm prietenii, dar această soluție mi se pare că nu adresează problema adevărată, respectiv că unii oameni înțeleg greșit competitivitatea. Cum ar fi acum să desființăm toate sporturile de echipă pentru oameni care se supără pe colegi de echipă care nu se ridică la “standardul” lor.

O mică concluzie

Eu sunt de accord că e un format mai inedit pentru alergare, dar nu am susținut niciodată că e pentru toate gusturile. Pentru unele persoane este extrem de plăcut să alergi un concurs împreună de la un capăt la altul. Se încurajează reciproc (la modul plăcut :-p), spun povești, râd, glumesc și se bucură de sportul care le place.

S-ar putea ca pentru unele persoane să nu fie plăcut să stea în ritmul altei persoane și cu stres că dacă renunța cineva are nota DNF în catalogul alergătorului. Nu e nici o problemă, alergarea în echipă nu este o sectă și nu încercăm să convingem pe nimeni să semneze o adeziune. Există multe evenimente unde poți alerga individual, ba chiar și la Gerar exista curse individuale.

Cât despre cei mult prea competitivi de fiecare dată când îi observ îmi vine în minte Wacky Races 🙂

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.