Carpathian Adventure 2011 – raport de cursa

Anul acesta a fost a treia participare la Carpathian Adventure, de fiecare dată în altă componentă. Am plecat însă încrezător în echipa de anul acesta. Nu vroiam să ne facem planuri pe ce loc vom ieşi, ne doream să mergem cât mai bine, poate fără rătăciri prea mari şi cel mai important să ne distrăm.
Cum poate fi un concurs aşa solicitant distractiv? Nu aş putea să spun. Ştiu doar că indiferent cât de greu e în concurs, la final sentimentul de satisfacţie e aşa puternic că mai vrei încă odată. Sau poate toţi care participăm suntem masochişti :-p.

Locația: Munții Trascăului și Gilău
Probe de concurs:
MTB – 105 km
tură montană – 75 km
plutărit – 7 km
speologie
rapel (de la 30 m)

Dimineaţă în tabăra forfotă mare, fiecare îşi făcea de treabă, îşi pregătea bagajele. Puţin pe ghicite pentru că abia după şedinţa tehnică am aflat că plecăm prima oară în tura de MTB. Lucru care ne avantajează, ne descurcăm mai bine la treking.
Bălan ne povesteşte ce ne aşteaptă: plecăm la 12, pedalăm 95 de km cu o diferență pozitivă de 2000 de metri în mai puţin de 8 ore ca să prindem proba de plutărit care se închide la 20. Simplu, nu? Ne consultăm şi decidem să încercăm să ne încadrăm în timp, chiar dacă o să fim obosiţi o să merite, pentru că echipele care nu reuşesc trebuie să aştepte până dimineaţă la 5:30, iar asta înseamnă un avans de 9 ore :D.

3 … 2 … 1 … START

Se pleacă în viteză, deh şosea în coborâre, era mai mare dragul să dai la pedale. Deşi ne cam depăşesc unii, alţii pe şosea, când intrăm pe drumul forestier şi pe urcare, începem să recuperăm. În CP1 eram a 4a echipa şi până în CP2 mai recuperăm o poziţie şi ne apropiem la 10 minute de prima echipă şi 5 min de următoarele două.
Din păcate, înspre CP3 avem un moment de debusolare şi ne ajung câteva echipe. Ajungem în CP3 la 18:50 şi deşi e clar că nu mai avem şanse să prindem pluta o luăm la fugă, la propriu, pe lângă biciclete, pe drumul de TAF. Ne uităm că o echipă din faţă a încercat să meargă pe ele: curajoşi oamenii.
Când ajungem jos prindem din urmă Garage Racing şi echipa bulgarilor. Erau într-o intersecţie şi încercau să se decidă încotro să o ia. Aici ar trebui să prindem un drum de căruţă la stânga ca să intrăm apoi pe un drum judeţean. Ne hotărâm să nu pierdem prea mult timp şi cum nu părea să fie drumul ăsta, hotărâm să îi dăm direct la vale.
Când ajungem în sosea, întrebăm câţiva oameni de satul în care trebuia să fim însă nimeni nu a auzit de el. După o vreme realizăm că suntem pe un alt drum mai jos şi mai aveam între 20 şi 50 km până la CP (astea erau extremele din aproximările sătenilor întrebaţi).
Partea bună e că mergem pe şosea şi în coborâre, aşa că înaintăm destul de repede. Chiar şi cu 2 opriri de realimentare la birtul din sat (am luat doar nişte cornuri, nu vă speriaţi :-p) am ajuns la 21:35 în CP4. Eram a doua echipă, se pare că şi “Fata babei şi noi doi” au venit pe acelaşi drum şi au ajuns doar cu 40 min înaintea noastră. Totuşi ei au reuşit să prindă o cazare în sat, noi profităm că suntem a doua echipă şi ocupăm o poziţie privilegiată: o căpiţă de fân. Nu ne-a fost prea cald nici acolo, ne certăm singuri că nu am pus un cort sau nişte neoprene în bagajul de plută.

Pluta

Facem destul de repede pluta şi ne ducem spre apă. După mici probleme reuşim să ne suim toţi pe plută şi o luăm la vale. În faţă Aconcagua înaintează foarte repede (note to self: să îi tragem de limbă cum au făcut pluta ;))). Înaintăm şi noi binişor însă cu toate încercările am luat câteva porţiuni cu pietre şi vreo două lovituri cu nişte buşteni. Pluta pare să reziste destul de bine. Din păcate una din camerele din faţă s-a cam deplasat şi din cauza asta pluta trage într-o parte. In plus, unul dintre noduri s-a slăbit, la fiecare lovitură mă uit la el să văd dacă ţine.
La un moment am trecut pe lângă o tipă care căzuse în apă. Era într-o curbă cu un curent destul de puternic şi a trebuit să vâslim cât ne-au ţinut braţele ca să nu o lovim.
Dar nu am făcut bine cruce că nu am păţit şi noi ceva de genul că la o porţiune mai rapidă, ne învârtim şi Alina se dezechilibrează şi pică în apă. Reacţionează însă rapid şi se prinde cu mâinile de plută. În timp ce mergeam cu spatele noi strigam la Alina: Buştean!! picioarele sus, la care ea răspunde: Creangă!! Capul jos.
Din fericire, o recuperăm şi terminăm pluta fără mari incidente.
Deşi terminăm cam a 4a sau a 5a echipă pluta, ne mişcăm repede şi avem o tranziţie foarte rapidă. Plecăm a doua echipă din bază (ce înseamnă să ai un IronMan în echipă).

Ajunşi în tabăra de bază, bifăm repede şi plecăm spre rapel fără să trecem pe la maşini. Deşi eram a treia sau a patra echipă, din cauza postului mai mult sau mai puţin ascuns mai toate echipele îl rătează şi în întoarcere intrăm a doua echipă în CP. Eram în acelaşi timp cu Garage Racing, dar am fost mai rapizi la înmânat fişa de concurs.

Tura treking

În tabăra de bază înainte de trekking deşi încercăm să ne mişcăm cât mai repede tot am stat vreo 40-45 min. După ce plecăm ne dăm seama că am uitat cordelina şi Bălan se întoarce după ea. Din păcate, nu o găseşte şi am pierdut vreo 15 min degeaba.
În CP7 suntem a doua echipă şi cei din faţă au 45 min, însă scăzând timpul nostru mort de 35 min, au doar 10 min. Suntem destul de bine. Ştiam că stăm bine la mers, dacă nu ne rătăcim avem şanse să îi ajungem. Până în CP9 recuperăm 5 min.
De aici urma o lungime de 21km până în CP10.
După nici 3km avem un moment de rătăcire, dar hotărâm să nu stăm mult pe gânduri şi în loc să căutăm poteca care înconjura muntele, o luăm pe busolă direct peste munte. Am găsit destul de uşor poteca şi apoi cu ajutorul unui sătean reuşim să intrăm înapoi pe traseu.

Ajungem în Floreşti spre apus. Erau câţiva oameni ieşiţi la strâns fânul. Întrebăm o băbuţă încotro să o luăm spre Valea Uzei, confirmăm şi cu alţi doi oameni şi o luăm un pic orbeşte, fără să verificăm harta. Abia la sfârşitul concursului ne-am dat seama pe unde eram, în timpul lui făceam tot felul de asocieri. Ştiam că trebuie să ajungem la o curbă în ac de păr, unde am ajuns noi era cam largă, dar ne păcăleam că pe hartă se văd mai mici. Apoi trebuia să facem dreapta la o staţie de autobuz, ca şi făcut am dat peste o caşcarabetă pe care am catalogat-o drept staţie.
De aici, balaurim un pic pe platou, dar ţinem direcţia Cheile Râmeţii şi până la urmă prindem o potecă care pare să coboare în jos înspre Cabana Râmeţ.

… şi apoi tot drept

La un moment dăm peste un localnic care se pregătea de culcare. Deja ştia de concurs şi ne direcţionează: “o luaţi în jos pe lângă căpiţa de fân şi o ţineţi tot drept, nici la stânga, nici la dreapta”.
După vreo 30 de minute de balaureală şi o reconfirmare din partea badei Ion, am înţeles că tot drept înseamnă direct la vale.

Un pic de baie

Ajungem într-un final în CP10, din păcate poftele noastre gurmande de a mânca o supă sau ceva cald la cabană trebuie să se mulţumească cu nişte sandwich-uri reci şi un baton. O luăm spre Cheia cu puţine emoţii despre baia din Cheile Râmeţii. Ca să nu fie prea uşor, avem de parcurs vreo 3km pe lângă nişte căbănuţe unde lumea se distra, se încălzeau la un foc, mâncau un grătar, ce m-aş fi oprit acolo. Dar suntem la concurs aşa că privirea în jos şi joc de glezne :-p.

Cheile au fost până la urmă foarte faine. Spectaculoase, cu mici porţiuni de “escaladă”, apa destul de călduţă şi nici nu ne-am udat la “bijuterii” :-p. Pe la mijloc am avut însă parte de nişte “steluţe” mişcătoare în partea de sus: 4 frontale înaintau pe partea superioară a Cheilor. Nu ştiam cine sunt aşa că o luăm repede la picior să nu ajungă prea repede.

Dar nu plecăm prea bine din Cheia că îi auzim pe micii escaladori în spate. Imediat după Brădeşti ne ajung: erau Aconcagua. Ne bucurăm că sunt ei şi nu altă echipă. Le spunem că noi mergem şi ne ajung din urmă. În acest moment eu eram un pic (mai mult) cam mort de oboseală, de fapt de somn mai exact. Picioarele mergeau cam singure şi aveam momente în care aţipeam câte o jumate de secundă, destul încât să mă împiedic şi să pic în bot. După vreo două astfel de aproape căzături am decis că n-are rost să fac pe eroul şi iau un activator. Îmi revin imediat, numai bine să pot admira priveliştile absolut superbe: cerul înstelat şi ceaţa care se lăsase în văile de sub noi.

După CP12 iar nu suntem siguri pe unde să o luăm. Ne ajung Aconcagua şi împreună găsim drumul. De aici am mers împreună.
După o urcare care rivalizează cu Diana din Piatra Craiului la lungime şi dificultate, dăm peste Peştera Poarta Zmeilor, unde voluntarii erau nervoşi că şi ei se rătăciseră în acelaşi loc ca şi noi ;)).
Când plecăm prima echipă avea în faţa celor de la Aconcagua, 20min după ce scădeam timpul mort. Decidem să tragem împreună să recupereze acest timp. Ar fi fost o fază tare, a doua echipă la finish, dar câştigătoare în final, un fel de marţi tehnic ;)).
De aici era aproape numai coborâre, aşa că o ţinem într-o alergare uşoară până în CP 14.
Se pare că am recuperat foarte bine timpul. Mai aveau doar 4 minute în faţă (după scăderea timpului mort). O luăm iar în alergare, eram destul de convinşi că o să recuperăm.

Finish

Alergăm şi ne aşezăm frumos să trecem de mână linia de finish. Fără să stăm foarte mult să ne bucurăm, dăm repede fişele de concurs şi întrebăm când au terminat “Fata babei şi noi doi”. Reuşisem să îi depăşim!!!! Mai exact reuşiseră, noi am terminat pe trei.
Felicitări în primul rând Aconcagua: Georgiana, Paul, Gabi şi Daniel şi binenţeles Bikers Team: Alina, Sergiu, Silviu şi subsemnatul :-p.

Mici concluzii şi ce am învăţat

Carpathian Adventure e un concurs complex, dacă eşti primul în cursă nu ajungi neapărat pe cea mai înaltă treaptă de pe podium ;)). Pe lângă viteză mai ai nevoie şi de o bună strategie de concurs şi orientare. Aşa că polemica dacă victoria celor de la Aconcagua e fair-play sau morală nu cred că îşi are rostul. Cei de la “Fata babei şi noi doi” ar fi trebuit să fie la ediţia din Făgăraş când era şi posibilitatea ca traseul de bicicletă să fie parcurs în ambele sensuri. Să vezi atunci cum se complică strategia de concurs şi cât de importanţi sunt timpii morţi. Atunci locul 3 a fost decis tot după timpii morţi, după ce două echipe care au parcurs în sensuri diferite, au ajuns la timpi apropiaţi.
Dacă ei nu au participat la premiere din cauza supărării că au pierdut locul 1 mi se pare un gest aiurea.

Mă bucur că ne-am înţeles foarte bine în formula din acest an şi sper să ne întoarcem şi anul viitor pentru o nouă aventură. Anul asta cred că ne-am descurcat mai bine ca anul trecut la capitolul orientare, dar încă mai e mult loc de îmbunătăţire. Neapărat la anul o să luăm port-hartă cu noi.

Felicitări BikersTeam.

Video

Poze

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.189826961083447.47986.145057518893725