Cred că săptămâna asta am reușit să fac recordul pentru cele mai multe ore de sport pe săptămână din anul acesta. Din păcate nici nu era nevoie de prea mare efort pentru asta, dar tot a fost fain. Am reușit chiar să combin alergare, cu puțin munte și bicicletă 🙂
La munte de ziua electricienilor
De câțiva ani am aflat că există o zi a electricienilor, ba mai mult trăiesc alături de unul. Deși nu am vazut niciodată trusa și cascheta Oanei, profităm de ceva ani și prindem o zi la munte în timpul săptămânii cu această ocazie.
Anul acesta a picat joi, dar cum atunci am avut antrenament cu cei de la Raiffeisen Runners, iar Oana a avut ceva de lucru la birou, am mutat ieșirea pe vineri.
Cu o plecare mai târzie din București, am ajuns cam pe la 12:30 la Gura Diham. Acest meca al rulotelor reușește mereu să mă surprindă. Creativitatea oamenilor la amenajarea locurilor de campare este cu adevărat uimitoare. Ingenioasele alarme de urs cu strună și cutii de bere, verandele amenajate care mai de care mai oacheș, o minune ce să mai. De data asta am reușit însă să văd ceva nou. O familie venită cu tradiționalele mese și scaune din plastic, dar care au plusat și cu o saltea pentru extra puncte. Acum cum nici scaunele nu erau pliabile, era musai să fie și salteaua în același stil, așa că au luat o saltea normală de pat. Din mers am apucat doar să văd cum se chinuiau acum să o ruleze să o bage într-un Logan MCV. Dacă reușeau să bage și masa cu scaunele de plastic în mașină era imaginea numai bună de reclamă pentru portbagajul încăpător.
Lăsăm mașina în parcare și o luăm spre Mălăiești prin Poiana Izvoarelor. Aici dăm peste o doamnă foarte supărată, ce se descărca la telefon că a urcat până aici și nu e cabana deschisă, iar ea nu mai poate de sete. Sper totuși că își dorea musai altceva decât apă, altfel poate totuși ar fi făcut conexiunea legată de numele locului când evita zonele cu apă să nu se ude 🙂
La Mălăiești facem o mică pauză. Servim o ciorbă, o prăjitură cu mere și împărțim o cola 😀 să mai umplem bateriile. Mai cerem și un sirop de jneapăn pentru acasă și plecăm mai departe. Urcăm spre Omu prin Hornul Mare. Forma de cozonac, lipsa de antrenament și căldura nu ajută deloc 🙂 Ajungem sus la Omu de unde îi dăm în jos pe Valea Cerbului.
Luăm mașina și mai facem o mică oprire în Bușteni la Ancuța să mâncăm ceva înainte de drumul spre casă.
O mică înviorare de dimineață
Sâmbătă dimineață, aveam antrenament din nou cu Raiffeisen Runners la 7:30. Din păcate telefonul Oanei nu își revine după un update peste noapte, așa că ne-am trezit făcut un pic de încâlzire cu îmbracat viteză, iar cu puțin noroc cu semafoarele, am ajuns la 7:35 în Herăstrău.
A fost o alergare ușoară de 10km care însă a prins bine pentru revenire după ziua de ieri, cu atât mai mult cu cât eu aveam planuri și de bicicletă.
Cu bicicleta la Roșiori
Acum ceva vreme, când am mers cu Oana spre Roșiori, Waze ne recomanda să o luăm pe A1. Atunci l-am ignorat, părea că ne înconjoară prea mult. Data viitoare însă am zis să încercăm și ruta asta. Nu e cu mult mai lungă și după vreo 40 km pe autostradă, urmează o porțiune liniștită prin sate cu trafic foarte redus.
Așa că sâmbătă, când am plecat după antrenament spre Roșiori, am luat și cursiera. La ieșirea de pe autostrada este și un OMV, așa că lucrurile se potrivesc foarte fain. Am parcat aici, am mai luat niște apă, m-am schimbat și am făcut schimb: Oana a luat mașina, eu bicicleta. Ambii eram cam ruginiți :)) Oana nu mai condusese de ceva vreme, eu cu bicleta nu mai vorbisem de ceva vreme.
Dacă lipsa de antrenament nu era clară după viteza de melc, lucrurile erau mult mai clare la sensorul cel mai important de la bicicletă: poponețul nu mai suportă bine șaua 😀 Traseul are cam 80 km, asfaltul e foarte bun, mașini puține și destul de atente cu bicicliștii. Dacă tot nu merge motorașul, profit de timp și liniște și mă pun să ascult podcast-uri. Dacă tot am pedalat încet, măcar mă bucur am avut timp să scurtez din lista lungă de podcast-uri neascultate.
Mai cu chiu cu vai, ajung totuși la Roșiori. Cam rupt, dar parcă totuși e un gust plăcut după. Parcă ar mai merge curând o tură nouă de biclă.
Duminică s-au simțit un pic picioarele. A trecut ceva vreme de când nu am mai avut senzația asta. Doare puțin, dar parcă e o durere plăcută sau cel puțin una care te face să te simți puțin împlinit. Ar mai trebui să o repet curând 🙂
