După o vreme mai puțin plăcută din weekend au urmat câteva discuții despre reguli, responsabilități și despre cine își asumă răspunderea. Așa că profit de ocazie să scriu câteva gânduri care s-au tot adunat și pe care am tot zis să le aștern.
Am avut noroc …
Să mă apuc de sport și mișcare într-o vreme când discuțiile se purtau pe forumuri, într-o eră BF (before facebook). O eră diferită în care intram des pe prima pagină a maraton.info.ro pentru a verifica dacă a mai postat cineva. Asta pentru că indiferent cât de începător era cel care punea întrebarea, răspunsurile erau la obiect și argumentate.
Așa am avut norocul să “fur” din experiența unor oameni extraordinari și să trec de la prima urcare pe munte cu sacoșa în mână (asta nu e o figură de stil) la a învăța cât de cât ce înseamnă alergarea, muntele și natura.
Pe atunci concursurile erau mai puține decât degetele de la o mână și la ele ne asumam cu toții răspunderea. Eram o mică comunitate în care ne știam aproape toți, cu toții fiind alergători, indiferent că unii ne luam pălăria de participant, voluntar sau organizator. Organizatorii erau gazdele care își dedicau timpul și nu “aia de iau taxe” sau care “nu ne dau medalie” când nu terminăm toată cursa în timpul limită. Acum sincer să fiu la primele curse erau medalii simple sau deloc.
Răspunderea e în primul rând la mine
Asta nu e dintr-un spirit civic, ci din simț de conservare dacă vreți. Dacă e să ajung pe capota unei mașini nu mă pasionează prea mult că eram pe trecerea de pietoni, mă gândesc că dacă mă uitam mai atent poate puteam evita întreaga situație.
Și la evenimentele sportive îmi place să plec de la premisa că sunt un adult cu capul pe umeri, cu vacinurile la zi și responsabil. Recunosc că mint de multe ori când semnez declarația, dar îmi asum asta și nu pot să comentez nicioadată că nu e vina mea. Încerc însă de fiecare dată să mă interesez de regulament, traseu, vreme și să ajung la ședința tehnică.
Echipamentul obligatoriu nu trebuie și impus
Dincolo de probleme logistice cred că informarea concurenților este de cele mai multe ori suficientă. Nu trebuie să îmi verifice nimeni rucsacul să vadă dacă îl am la start. Nu de alta dar am fost copii cu toții și stim cum era când mama ne obliga să purtăm căciulă, o băgam în buzunar imediat cum treceam de colț.
Cred că e mult mai important să conștientizăm riscurile la care ne supunem. Nimeni nu îți verifică în momentul în care sari cu parașuta dacă în spate ai o parașută și nu un rucsac gol, aia pentru că nimeni cu mintea la locul ei nu ar sări fără parașută, consecințele fiind dure și imediate.
Suportarea consecințelor pentru echipamenul obligatoriu
Pentru că totuși cineva făcea comparații cu amenzile pentru șoferi, nimeni nu te verifică când te urci în mașină. Te amendează după ce ai greșit. Dacă am vrea să importăm conceptul, aș zice că verificarea ar trebui să se facă pe traseu. Respectiv, ca și în cazul auto, nu poți fi oprit pentru verificare fără motiv. Dar dacă foița e obligatorie, nu vede pe mine nici o foiță, nu am nici rucsac, voluntarii mă pot opri să vadă unde o țin ascunsă. La fel si pentru bidonul de apă când e obligatoriu. Dacă nu le am la mine, sunt descalificat automat.
Iar dacă vrem să mergem spre responsabilizare, sunt măsuri și mai dure. Respectiv, dacă mă prinde hipotermia pe undeva pe traseu și organizatorii intervin, în cazul în care nu am echipamenul obligatoriu voi primi o factură acasă pentru serviciile unui salvamontist, un jandarm montan pe ATV, o ambulanță. Măsura nu este una inventată, e una reală povestită de Mihai Orleanu, când un prieten triatlonist a primit o factură pentru salvalac după ce a fost scos din lac și avea un neopren fără măneci când era obligatoriu cel puțin trei sferturi.
Limitele mele sunt fizice, personale și de moment
Observ des mantrele motivaționale de genul “poți reuși dacă vrei cu adevărat”, “limitele țin de mental”, “trebuie doar să îți dorești”. Din păcate puțini dintre noi sunt maeștri în telekinezie, așa că toate mantrele din lume nu te vor mișca din loc dacă nu ai pregătirea fizică. Kilian poate să mediteze și să vizualizeze cât vrea, dacă nu ar avea in picioare mii și mii de kilometri nu ar face nici 10% din ce face acum. Psihicul nostru este foarte puternic și ne poate ajuta să tragem un pic mai tare, dar nu poate face minuni.
Limitele astea funcționează ca bateria de la telefon. Mentalul care încearcă să ne țină în zona confortabilă, în momentul în care ajung la 15% baterie, începe să se plângă că nu mai poate, stai pe loc, mânăncă ceva. Desigur că putem continua dacă ne încăpățânăm. E important însă să ne cunoaștem cât mai putem trage până ajungem la zero și fizicul ne dă reset. Nu de alta, dar nu e bine ca lucru ăsta se se întâmple undeva la cucuieții din deal.
Raspunderea e mereu la mine
Din experiențele de organizare, dar și de participant am învățat că este important să te concentrezi pe “control the controllables”, respectiv pe ce pot face eu.
E greu să îmi asum că în mai toate lucrurile am și eu o parte de răspundere și un lucru pe care îl pot face. Sunt răspunzător să ofer un sfat unui începător pe care îl văd că pleacă nepregătit, să ajut sportul făcând voluntariat, să mă implic să schimb orice lucru care cred că ar trebui făcut mai bine, să lași, cum spun cercetașii, lumea mai bună în urma ta.
Dar dacă vrem ca lucrurile să meargă într-o direcție nu putem face asta decât prin implicare și asumarea propriei răspunderi.
