Zilele astea au fost câteva discuții despre fair play pe tărâmul Facebook, iar, ca orice român ce se respectă, mă arunc și eu cu o părere. Cred că sportivitatea este, de fapt, o trăsătură de comportament ce ar trebui să derive dintr-o valoare mai abstractă pe care ar trebui să o insuflăm: dragostea pentru sport.
În momentul acesta cred că toți cei implicați în sport, de la părinți, antrenori, sponsori, spectatori, mass-media, punem mult prea mult accent pe rezultat. Poziții cât mai sus, timpi cât mai buni, doborârea de recorduri la fiecare competiție. Dacă nu vii pe primul loc, ești printre pierzători. Dacă asta este atitudinea noastră, este imposibil, cred, să insuflăm noțiunea de fair play.
Când la startul unui concurs de copii, de pe margine, se strigă să se bage în față ca să iasă primul, poate acest lucru nu inspiră tocmai respect pentru ceilalți concurenți.
Cred că ar trebui să încercăm să insuflăm, în primul rând, dragostea pentru sport. O dragoste care, în cazul curselor, să se manifeste prin a dat tot ce poți tu. Dacă acest efort maximal atrage locul 1 sau locul 100, ar trebui să fie irelevant. Dacă noi punem accent pe rezultat și un sportiv de orice vârstă dă tot ce poate și ajunge pe locul 2, atunci noi indirect îi transmitem ideea de a găsi alte modalități, mai mult sau mai puțin fair-play, pentru a ajunge pe locul 1.
Poate sunt eu mai hippy, dar în cursă, sportivii nu ar trebui să fie unul contra ceiluilalt. Ei ar trebui să colaboreze să facă o cursă cât mai frumoasă și să se ajute unul pe altul pentru asta. Personal, îmi place mai mult o cursă în care sunt doi sau mai mulți sportivi care se împing unul pe altul până la finish. decât una în care un sportiv aleargă singur în față de la început la final. Iar, la final, pe lângă spectacol, cred că și performanța sportivilor este mai ridicată când se împing unul pe altul decât atunci când ar trage singuri.
