De la niște hipsteri rătăciți pe coclauri, alergând fără rost și oprindu-se din când în când la câte un izvor (a.k.a. „punct de alimentare”), am ajuns în zilele noastre la… boxe de Formula 1 pe trail. 🏎️ Recent, Kilian Jornet a publicat un articol foarte fain, în care pune întrebarea-cheie: 👉 „În ce direcție merge sportul ăsta? Vrem să rămână un sport individual sau îl ducem spre un fel de sport de echipă gen ciclism cu echipe de suport?”
Șerban Chiurlea, unul dintre pionierii ultra-ului românesc, mi-a zis demult:
„Mie-mi place alergarea fiindcă e pură. Ești tu și drumul. Nu depinzi de bicicletă, de roți, de nimic.”
Fast forward 2025… și parcă alergarea nu mai e chiar așa „pura vida”.
La unele curse, sprijinul primit seamănă mai degrabă cu un pit stop: sar 5-6 oameni care te “servicează” ca la Formula 1 cu udat, uscat hidratat şi vestă pregătită pentru următorul segment.
Chiar și la Carpathia, unde atmosfera e mai chill, am primit întrebări de genul:
„Unde pot prietenii mei să-mi dea echipamentul, gelurile, frontala de seară?”
Iar eu, în sinea mea de organizator-purist, mă întreb: E corect ca un alergător cu mai multe resurse să aibă un avantaj real față de ceilalți?
Sigur, niciodată nu suntem pe picior de egalitate: echipamentul, nutriția, recuperarea, antrenorii… toate implică bani. Dar dacă începem să adăugăm și sprijin logistic în timpul cursei, nu cumva ducem sportul ăsta într-o zonă unde „cel mai bine susținut” bate uneori „cel mai bine pregătit”?
Las mai jos linkul către articolul lui Kilian (care chiar merită citit până la capăt):
🔗 The aid station debate – by Kilian Jornet
🎥 Și las mai jos clipurile pe tema asta.
