Guest post by Cristian Stefanide
5 iulie 2012. Campionatul Naţional de Atletism. A fost frumos. Chiar dacă nu au fost prezente vedetele fotbalului românesc. Chiar dacă stadionul a fost aproape pustiu. Chiar dacă copii mei sunt mici şi nu au înţeles anumite “derapaje” ale comentatorului de pe stadion. Chiar dacă în spatele nostru, câteva “preparatoare”, probabil, au comentat/cârtit necontenit într-un stil pur românesc despre timpi, atleţi şi organizare. Chiar dacă eu alerg 10.000 în 57 de minute. Rămâne o victorie.
Cu o seară înainte am urmărit/explicat diferite probe de la Olimpiada de la Beijing. A fost frumos pentru că, a două zi, am putut vedea cum arată “în realitate” atletismul. Efortul, dăruirea, lupta, victoria.
Un prieten m-a întrebat zilele trecute de ce îi tot scot pe copii la alergat. În timp ce îi înşirăm acolo standardul cu o inima sănătoasă, respiraţie amplă, rezistenţa la efort, etc. am realizat în ce constă de fapt marele câştig. Am observat că suferinţa, atât de prezentă în orice probă, distanţă sau grad de pregătire, durerea, este un factor extrem de important în şlefuirea caracterului. Am observat că deja copiii mei se pot obişnui cu durerea şi pot continua cursa. Am observat că această “obişnuinţă” devine reper în alte “lupte” cu care ne întâlnim în viaţă. Am observat că practicarea atletismului ne ajută să reuşim mai multe victorii în viaţa de zi cu zi.
A fost frumos. Am terminat ziua participând la Campionatul Personal de Atletism. Acolo unde recordurile nu sunt gălăgioase. Nici măcar foarte vizibile. Acolo unde pista nu are spectatori. Acolo unde eşti doar tu şi caracterul tău. Acolo unde azi alergi extraordinar iar peste două zile mizerabil. Noi am alergat foarte slab astăzi. Neconvingător. Uşor impresionaţi de spectacolul atletic am alergat conştienţi de statura noastră de amatori. Victoria stă însă în faptul că nu ne vom opri. Vom reveni. În fond nu alergăm doar de dragul alergatului. Alergăm pentru viaţă.
Pentru un ochi neatrenat a fost un spectacol naţional anonim şi trist. Pentru noi însă a fost frumos. A fost frumos pentru că vrem şi putem să vedem dincolo de ceea ce izbeşte ochiul. Am văzut atletism. Am văzut cum se aleargă. Iar asta a fost frumos!
La final… Un citat care face mai mult decât toate cursele din lume şi care are bătaie eternă.
Epistolă întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
9:24. “Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, dar, în aşa fel, că să căpătaţi premiul!”
Doamne ajută!
Faină paralelă, Cristi! M-am bucurat să te găsesc aici 🙂