Astăzi am auzit la un podcast cea mai sinceră poezie despre parenting. Nu sunt eu mare consumator de poezie, dar băiatul ăsta, Philip Larkin, nu se încurcă în metafore siropoase. Merge direct la esență—crud, cinic și al naibii de real.
They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.
E un pic fatalist, dar cred că ajută să ne dăm seama că, indiferent cât încercăm să facem lucrurile diferit de părinți, la un moment dat ajungem la vorba lui Puya:
„Certăm copiii da’ cu vorbele lu’ tactu. Nu e ciudat? Că după atâta timp mai nimic nu s-a schimbat.”
Sigur, fiecare generație însearcă să schimbe ceva. Poate că nu ne mai forțăm copiii să termine tot din farfurie, dar acum avem o generație care trăiește pe snack-uri și cafea. Nu-i mai comparăm cu vecinul Gigel? Grozav! Acum se compară singuri pe social media și se stresează că nu au viața aia perfectă de Instagram.
Tot ce putem face este să acceptăm ștafeta și, dacă avem noroc, să o dăm mai departe puțin mai bine. Poate că ai noștri copii vor citi și ei versurile lui Larkin și vor da din cap aprobator. Dar, dacă am făcut o treabă decentă, măcar o vor face cu un zâmbet. Şi, cine știe, poate cu mai puține ședințe de terapie. 😉
Foto by Freepick
