Alergarea în tihnă și pe îndelete

Alergarea s-a transformat foarte mult în ultimii ani, de la o mână de ciudați ce alergau în timp ce puștanii de pe margine strigau de pe margine “1 .. 2 .. 3 .. 1 .. 2 .. 3”, la o comunitate cu zeci de mii de oameni. De la 2-3 evenimente pe an răspândite în toată țara, la 2-3 evenimente pe weekend. Observ, totuși, cum anumite “deformații profesionale” se transferă din ce în ce mai mult înspre acest sport. Alergarea devenind pentru unii o extindere a vieții profesionale în care obiectivul este să îl depășești pe cel din față, să atingi obiective și să urmărești permanent cifre despre ritm, puls etc. Așa că o să încerc să fac o mică pledoarie pentru alergarea în tihnă și pe îndelete.

Uneori la întrebarea cum merg alergările primesc răspunsul: “cam prost, trebuia să fac ieri un antrenament la ritm de 5:00, dar am tras la început cam tare cu 4:50 și mi-a sărit pulsul la 180 după aia am mers foarte slab cu 5:15 și până la urmă am făcut 23 de kilometri în loc de 25”. Moment în care gândul meu este: Dar știi că alergarea ar trebui să fie plăcută :)). Căci să fim serioși acum, puțini dintre noi vor câștiga o cursă, așa că dacă tot investim ceva timp în această pasiune ar fi bine să ne și placă.

Sunt IT-ist, aș spune chiar unul pasionat, înrăit, dacă o întrebați pe Oana. Am telefonul lângă mine aproape permanent și oriunde merg am în geantă laptopul cu un stick de net. Cu toate astea când am început să alerg am decis din start că acele minute (căci, da, la început era vorba de 10 minute, după care eram cu limba scoasă, gâfâind ca un câine) sau ore sunt pentru mine. Nu vine sfărșitul lumii dacă nu răspund la telefon cât timp alerg. Alergarea a devenit forma mea de meditație, dacă vreți. Sunt momentele în care mă gândesc la diverse și la nimic. Mă gândesc ce vreau să mânânc diseară, dar și la soluții la anumite provocări sau la lucruri mai abstracte, ce îmi doresc eu de la viață.

Cred că exercițiile fizice mă ajută să am această introspecție. Asta pentru că la un moment dat în timpul alergării reușești să consumi îndeajunsă energie încât chiar și lucrurile care te enervau la culme poți să le analizezi mai zen decât un adevărat călugăr budist.

Bineînțeles că nu așa au stat lucrurile de la început. La primele alergări eram un pic mai cyborg, cu iPod-ul după mine și ceas cu GPS. Mi-am dat seama însă că ceasul mă punea mereu într-o stare tensionată. Aveam mereu tendința să mă uit din 10 în 10 secunde la el, alerg cam tare, ba nu, acum e prea încet. Așa că la un moment dat am renunțat complet la el. Chiar și în antrenamentele în care am obiective de timp, încerc să găsesc ritmul propriu pe care îl verific poate odata la 3-4 kilometri cu un simplu cronometru. De iPod m-a scăpat soarta când într-o cursă s-a stricat și l-am aruncat în primul coș de gunoi :).

Cred că această atitudine mai zen am căpătat-o și din cauza orientării spre evenimente de ultra anduranță. Căci dacă, în timp ce alergam 24 de ore pe bandă, m-aș fi apucat să verific constant ceas, ritm, puls și alte cifre, cred că aș fi înebunit. Acum ca să fim sinceri, simplu fapt că m-am băgat la această provocare e pentru mulți o dovadă de nebunie. Iar când răspund la întrebarea ce am făcut în cele 24h ore cu: ”mă jucam sudoku sau mă uitam la peretele din față”, clar nu par genul de persoană întreagă la minte.

Totuși, vreau să vă las cu o idee. Încercați la următoarea alergare să lăsați telefonul, ceas-ul, muzica și alte gadget-uri acasă. Încercați să faceți o alergare în tihnă! Una în care să vă bucurați doar de alergare. Plecați de la start domol și alergați cât și cum doriți. Fără target de ritm, fără obiectiv de distanță sau puls. Alergați cât și cum vă face plăcere!