Scriu acest post pentru ca am promis solemn cu mana pe tastatura ca o sa imi pun neuroni la contributie pentru concursul Pizza pe viata.Detalii suplimentare aici.
Nu cred ca exista om pe planeta asta care sa nu isi fi pus cel putin odata, intr-o forma sau alta, problema “Ce caut eu aici”. Si totusi de cele mai multe ori trecem usor peste acest moment melodramatic si revenim la lucrurile mai “importante” ce le avem in fata.
Acum cateva zile am vazut la Ted o prezentare tinuta de Dan Buettner – scriitor si cercetator la National Geographic – despre comunitati cu cea mai mare longevitate: Cum sa traiesti 100 de ani.
A fost foarte interesanta, si nu din cauza ca am aflat cum sa traiesc 100 de ani, oricum cica secretul nu e sa faci mult sport deci s-a dus tot avantajul meu :-p. Interesanta mi s-a parut una dintre comunitatile longevive din Okinawa. Aceasta comunitate avea doua lucruri interesante:
– nu aveau conceptul de pensionare, nici macar cuvantul in vocabular, oameni ramaneau activi tot cursul vietii. Asa ca nu o sa dai peste stereotipul vecin pensionar / responsabil cu contabilitatea la cine intra si iese din bloc :-p
– aveau o filozofie de viata numita Ikigai tradusa : De ce te trezesti dimineata.
Acesti oameni iti puteau spune care este ikigai-ul lor in secunda doi, nu trebuiau sa se gandeasca prea mult.
Asta m-a pus putin pe ganduri. Daca m-ai intreba acum care este ikigai-ul meu nu as putea sa iti spun 100%.
Sunt mai multe lucruri, dar sa spun unul singur nu cred ca as putea.
Mi-am dat seama ca de multe ori intram intr-o transa a epocii moderne in care urmarim niste fantome ale fericiri pe care le credem ca le vom prinde in momentul in care vom avea bani, statut social etc. Si totusi parca cu cat incercam sa le prindem cu atat ele fug mai departe.
Insa suntem atat de captivati de aceasta cursa incat uitam uneori sa ne intrebam ce conteaza cu adevarat pentru noi. Ne trezim, mergem la servici, ne rezolvam treburile cotidiene, somn si de la capat. Si ne trezim peste cativa ani ca nu uitam in urma si parca nu am progresat de loc.
Din fericire pot spune ca am reusit sa evit sa intru in aceasta cursa dupa lucrurile materiale, si am incercat mereu sa imi gasesc anumite activitati care sa ma ajute sa ma rup de la rutina aceasta. Nu sunt idealist sa cred ca pot fara ele, doar ca incerc sa nu imi fac din ele un scop.
Desi nu pot spune care este ikigai-ul meu imi dau seama cat de important e sa ai un scop bine definit. Te ajuta sa ai un reper in toate deciziile, sa iti dai seama ce e cu adevarat important.
Posibil ca peste ani sa ai acelasi job, aceasi rutina, dar daca ikiga-ul tau este sa iti petreci cat mai mult timp cu familia si ai reusit sa faci asta, ce importanta are orice altceva.
Deci tu stii care este ikigai-ul tau ?
tare! ne uitam, la ted, suntem mici “geeks”, suntem pasionati de munte si de sport in general… what else?
cred ca ikigai-ul meu e sa devin un mai bun in fiecare zi, ca sa generez experiente faine si sa ma bucur de oameni, locuri si intamplari. suna vag, nu? o sa mai sap.
anyways, sa ne spui cand descoperi!
aaa .. avem si nume asemanatoare :))
culmea e…daca se poate spune asa ca ikigai-ul meu este un gand de sfarsit de zi…si anume in fiecare zi imi spun ca vreau ca lucrurile pe care le fac intr-o zi sa ma faca sa pot pune capul linistita pe perna si in noaptea urmatoare:D
mai ramane sa ne confunde lumea pe strada 😀